Current track

Title

Artist

Background

Cântarea mea de jale. Adrian Botezatu! – Lăsați-mă să plâng!

Written by on martie 27, 2021

Mă doare, Adrian…!
Mă doare și aș fi spus tuturor să nu se ducă vestea pieirii tale prea departe… Dar nu se poate, ai îndoliat Dofteana și multe alte locuri unde au fost oameni care te-au iubit! Amintirile noastre sunt cu atât mai dureroase. Ca o stea strălucitoare, care atunci când este secerată de moarte, strălucește mai tare ca în timpul existenței ei pe orbită. Așa ai strălucit tu Adrian!
Ne este dor de vocea ta duioasă, caldă, care îngâna melancolic melodii despre mama și despre un prieten pe nume Isus. O doină a tristeții a rămas în urma ta.

Ne doare amintirea părului tău ondulat și moale ca mătasea, când era pus în mișcare de vântul ce adie, spre admirația și invidia multora!
Tu, carne din carnea noastră și os din oasele noastre. Te-am iubit așa mult! Și te iubim mai departe.
Ne doare amintirea înălțimii tale, drept și sănătos ca un munte… Și brazii cei mai falnici te invidiau! 

Am crescut împreună: cu aceleași haine, aceeași papuci, aceeași sărăcie, aceleași amintiri. Am fost adăpați din aceeași viță. Ai fost cu doi ani mai mare decât mine și cu câțiva centimetri buni. Îți era așa frică de întuneric atunci când erai mic, deseori jucam rolul unui bărbat voinic doar pentru ați insufla mai mult curaj să vii cu mine in întuneric. Îți bătea inimioara ta mică și te învinețeai tot la față, dar inima aceea crescut tât e mare că încăpea toată lumea în ea. E tinsă lumina în dormitor la tine, dar să nu îți fie frică, suntem alături de tine! Toți!

Nimeni nu a rămas flămând sau trist în prezența ta vreodată. Prin umorul tău unic, prin dibăcia unui actor iscusit, aveai acel fler unic, acea capacitate desăvârșită de a alunga tristețea. Nu ai fugit departe, să știi, că ne-ai sfâșiat inimile și te-ai cuibărit în sufletele noastre răvășite.
Ai predicat prin moartea ta mai mult decât au predicat alte sute de „sfinți” la un loc prin mai multe vieți nedemn trăite. Da, au fost sute de oameni la funeraliile tale, să știi. Te iubeau oamenii! A trebuit să vină o camionetă după coroane, pentru că gemea mașina mortuară.

Mulțumim bisericii pentru că ne-a dat un colț unde să ne bocim fratele. Era o capelă mică și rece, dar am încălzit-o cu iubirea noastră. Noi, frații și surorile și verișorii și prietenii tăi. 

O, da, ți-am ales un costum foarte frumos, de mire, iar în piept ți-am luat un trandafir de sărbătoare, pe care ți l-am aranjat cu mâna mea… Să știi că ești atât de frumos…chiar și rece!
Să mai știi că în formă de inimă ți-am făcut o cunună frumoasă de 36 de trandafiri albi, câte un trandafir pentru fiecare an (intens trăiți). „Că la nunta ta, a căzut o stea/ Brazi și păltinași au fost nuntași”(Da, cei din Parcul Dendrologic Dofteana)… Să știi că au înregistrat totul, ascultă-le șuieratul asurzitor la noapte, când vor începe să-ți cânte. Unde te-ai grăbit, frățioare? Unde?
Barca spre eternitate ți-am ales-o  albă, strălucitoare, dar nu i-am pus vâsle, să știi… Am lăsat cârma în seamă îngerilor și a îndurării divine. Nu voi uita ziua aceea de mai, din Bacău, când ai venit înlăcrimat în față și ne-am rugat pentru tine, nici ziua din Casa de Cultură din Târgul Ocna din 2010. Doar stând în genunchi puteam ajunge pe umerii tăi.

Atât de frumos a cântat și fanfara! A traversat țara să fie cu noi. Au fost minunați și ne-au mângâiat. A predicat fratele Liviu Axinte (președintele pe zona de nord a României), a avut un cuvânt formidabil să știi. I-am mulțumit eu! În luna septembrie (a. c.) era sa plec eu înaintea ta, numai îndurarea divină m-a salvat de sub cele două tone de fiare. Poate era mai bine daca plecam, acum ai fi avut un loc cald, iar dacă era aglomerație te primeam în brațele mele. Ai fi dormit așa liniștit la inima mea.

Nu am găsit sicriu pe măsură ta. Of, nu!… Sicriele sunt pentru oameni mici, bătrâni, chirciți și betegi și zbârciți și fără dinți.
Ce cauți tu acolo, mire frumos și voinic, bărbat sănătos și puternic? Ce să faci tu în rândul celor reci?…

Dantura ta cu o coroană perfectă… Tu câștigai tot timpul concursul în copilărie, când ne întreceam care mănâncă mai multe alune de pădure cu coajă cu tot. 
Ne doare amintirea mâinilor tale moi și tot timpul transpirate. Erai așa dezinvolt și energic în public, dar atât de timid, de trist și discret în privat.
Oare de ce inimile bune obosesc așa repede? Nimeni nu era flămând lângă tine, tu dădeai tot ce aveai altora…

Cum am fi venit noi la nunta ta…Ce frumoasă ar fi fost amintirea! Doar tu și o frumoasă mireasă la dreapta ta și ați fi format împreună edenul.
La căpătâiul tău au plâns tata și mama. Of, da, au vărsat multe lacrimi amare. Amărâte de amintirile tale. Puiul lor a plecat, a zburat înaintea lor spre zări.

Da, trăim drama unei generații de părinți care își îngroapă copiii, iar împreună cu ei și rostul de a mai trăi. Epoca motorizării și a emancipării ascunde sabia durerii sub hainele sale fals strălucitoare. 
Blestemate să fie pe veci fiarele acelea care ți-au stors viața ca apa dintr-un burete îmbibat masiv în apa Doftanei. Blestemați să fie și pilonii aceea de beton, că nu au fost mai rezistenți și copacul acela de fag de câțiva metri cubi, că nu s-au rupt, să te lase să mai trăiești încă ani mulți.
Am făcut ce am putut pentru tine, sau poate atât am știut să facem. Iartă-ne!

Am fost 13 trandafiri în buchet. Mai suntem 12, ne-ai sărăcit tu cu unul, cel mai înalt și mai frumos. Suntem și mai puțini și mai veștejiți. Ruptura produsa de soartă a luat cu tine în humă și multe bucățele din noi, din fiecare. Nu va mai fi niciodată ca înainte! Familia Botezatu, fără Anduca, e tristă și incompletă.

A nins atât de frumos la înmormântarea ta. Soarele s-a ascuns după grațioși nori de zăpadă, era și normal, nu putea asista la drama plecării unui mire… Dar norii n-au avut unde să mai fugă, au trimis spre mormânt lacrimile lor încremenite prin fulgi, combinate cu lacrimile noastre fierbinți și sărate și din cale-afară de amare. S-au unit cu zeama zăpezii care se scurge spre râul Dofteana. Locul tău nu era în groapă mașinii!

Un frumos covoraș de zăpadă s-a așezat inclusiv peste fața ta rece și tristă. A nins și cu fulgi de zăpadă și cu oameni. Au venit cu sutele să te conducă pe ultimul drum. Toate ulițele și intersecțiile erau pline de oameni. Bărbați și femei care plângeau în hohote. Copii și tineri care alergau printre mașini pentru a fi prezenți la plecarea ta.

Ne-ai lăsat, Anducă! Deși ai fi încăput și tu pe pământ, chiar dacă erai de 2 metri.
Ți-a plăcut mult pădurea… Și ei i-a plăcut de tine. E singura care ne poate povesti frumusețea, dar și drama ultimelor tale clipe. Doar copacii ți-au mai auzit ultimele vorbe, si…gemete. Doar ei au văzut zâmbetul tău larg și grațios. Doar Dumnezeu știe ce s-a întâmplat acolo…

Să știi frate că a venit primăvara. E atât de frumos afară. Au început să înflorească pomii și păpădia. Codrul e verde și păsările si-au reluat ciripitul. Ele nu știu ce e drama. Dar ne învață pe noi, pe toți, că viața e scurtă, că mai avem încă o stație sau două sau mai multe și apoi te urmăm și noi. Iubiți-vă frații și surorile cât sunt printre voi! Ce folos au vorbele frumoase și florile peste cimitir? 
Cu toții t-am iubit. Am venit de departe să te însoțim, le mulțumim tuturor în numele tău.
Pe curând, frate scump. Te vom iubi mereu, Anduca!…Pe curând!… Sfârșitul nu-i aici….

Lăsați-mă să plâng!

Sursa: https://onisimbotezatu.blog/2021/03/26/cantarea-mea-de-jale-adrian-botezatu/?fbclid=IwAR35oct2PjMMC-ORyXrMdjZNxp0s2HUApYYj85WTD_nkNVbe1hORv-AzpkE