De la rușine la restaurare | Mărturia Georgianei Drăgan

Mărturia Georgianei Drăgan Moldoveanu, din cadrul conferinței „Femei ale destinului”, de la Mamaia, din iulie 2020

Georgiana Drăgan Moldoveanu este numele meu și lucrarea pe care o fac acum, prin harul lui Dumnezeu, este de a ajuta fete dependente de droguri. Sunt director la centrul de fete House of Joy, centru de fete care aparține de organizația Teen Challenge din România, deschis în anul 2015. 

Îi mulțumesc lui Dumnezeu că am harul să pot face acum această lucrare. Am ajuns să fac asta pentru că, la rândul meu, am trecut prin suferința consumului și a dependenței de droguri… Încă din copilărie am trecut prin niște experiențe care m-au traumatizat dar, în același timp, suferințele acestea m-au adus până în punctul în care L-am cunoscut pe Dumnezeu. 

Am crescut în București, într-o familie cu probleme; tatăl meu consuma foarte mult alcool și, din păcate, eu și fratele meu cu un an mai mare decât mine a trebuit să vedem lacrimile din ochii mamei mele pe toată perioada copilăriei. Asta se întâmpla aproape în fiecare zi, atunci când tatăl meu venea băut de la muncă și țipa la ea, era foarte violent și o bătea, de cele mai multe ori fără niciun motiv real. Avea momente în care ne dădea afară din casă pe toți și ajungeam să dormim pe scara blocului sau la vecini.

„Am crescut cu  un sentiment de rușine.”

Am crescut cu sentimentul acesta de rușine, pentru că toți vecinii și cei din cartier mă stigmatizau, considerând că fac parte dintr-o familie degenerată, cu un tată alcoolic. Încă din perioada copilăriei, îmi aduc aminte că întotdeauna spuneau că eu și fratele meu vom ajunge niște nenorociți, ca tatăl nostru. Gândul acesta m-a urmărit întotdeauna. Am încercat din răsputeri să compensez faptul că m-am născut și am copilărit în familia aceasta, prin faptul că învățăm foarte bine la școală, tot timpul am avut rezultate și, cumva, încercam să îmi iau identitatea din lucrul acesta. 

În același timp, au fost anumite lucruri din identitatea mea care, încet-încet, s-au frânt. La vârsta de 13 ani, fiind într-o vacanță de vară la bunica mea, am ajuns să fiu abuzată în grup de patru dintre prietenii fratelui meu. După experiența aceasta, m-am uitat în oglindă și am început să mă urăsc din toată inima și nu îmi dădeam seama de ce a trebuit să trec prin aceasta. Cumva, mă consideram vinovată și credeam că e ceva cu mine care întotdeauna îi va determina pe alții să îmi facă rău și să mă urască. Din acel moment, am început să fac lucruri din ce în ce mai grave, pentru vârsta pe care o aveam. Fiind într-un anturaj nepotrivit, am început să fumez – inițial țigări normale. Apoi, am început să consum foarte mult alcool. Simțeam întotdeauna o nevoie de a-mi suprima durerea, de a evada din realitate și căutam tot felul de surogate. 

Când am crescut, am început să intru în tot felul de relații nepotrivite. Una dintre ele s-a întâmplat când aveam 17 ani. Am crezut că este dragostea vieții mele însă, din păcate, a fost un băiat care m-a snopit în bătaie și m-a umilit în toate felurile posibile. În cele din urmă, m-a lăsat gravidă și, pentru că eram foarte panicată de ideea de a avea un copil cu el, am ajuns să fac și avort, lucru pe care l-am regretat mulți ani. În cele din urmă, Dumnezeu m-a restaurat, dar am trecut prin această durere care m-a marcat și mai tare. 

Am ajuns până la punctul în care nu mă mai consideram demnă de nimic, nu consideram că sunt demnă să fiu iubită, să mă căsătoresc cu cineva. Pe la vârsta de 19 ani, după ce m-am despărțit în cele din urmă de acel băiat, am întâlnit un alt băiat. El fusese consumator de heroină, dar când noi ne-am cunoscut, nu se mai droga. M-am îndrăgostit nebunește de el, avea un dar de a ma complimenta și de a mă face să par cea mai frumoasă femeie de pe pământ. Atunci am crezut că am găsit dragostea vieții mele, că există șanse și pentru mine să mă căsătoresc și să am o viață frumoasă.

Nimeni nu își dorește să ajungă dependent

Inițial, povestea noastră a fost una superbă și aveam planuri mari împreună. El era student la medicină, eu eram studentă în cadrul școlii sanitare. Cred că aveam 4-5 luni de când eram împreună, când tatăl lui a murit de cancer și în momentul acela, băiatul acesta s-a reapucat să consume heroină. Eu nu l-am părăsit când a reînceput să facă asta, pentru că îl iubeam mult. M-am gândit că trebuie să rămân alături de el, pentru că din dragoste pentru mine se va schimba și că, prin susținerea mea, el va ajunge să se lase din nou. Nu a fost așa. Am început să mă droghez și eu împreună cu el, ulterior și fratele meu. Fratele meu era cadru militar în cadrul SRI și, intrând în anturajul nostru, a început să se drogheze împreună cu noi. Citeste mai mult